Sătucul Nimănui

Sătucul Nimănui

Pare ciudat, dar răutatea, invidia, dușmănia, ura, egoismul au adus-o acolo unde era acum – în " Sătucul Nimănui “.

Așa își numise micul sătuc alcătuit dintr-o singură casă – a ei.

Lăsase în urmă tot ce avea și o luase aici de la capat. A fost greu, dar greul nu o speria ci mai degrabă o făcea mai puternică, mai ambițioasă. Însă....

Capitolul 1

RETRAGEREA

Seară de iarnă tomnatecă, liniste, căldură . Din cada plină cu apă și spumă, ieșeau aburi ce o îndemnau la o baie relaxantă. Chiar avea nevoie de una după nebunia de peste zi. Se cufundă cu totul în apa fierbinte. Începu să se relaxeze... Gândurile i se pierdură în lumea amintirilor. Ce a fost, ce este, ce va fi….toate i se amestecau acum în minte. Căuta răspunsuri și nu le găsea.

Nu mai știa cât timp trecuse de când era în apă, dar aceasta se răcise deja în jurul ei. Întinse mâna după prosop și ieși din cadă. În oglinda de pe peretele opus se reflectă imediat o imagine. Nu semăna de loc cu imaginea ei...cu imaginea celei ce fusese cândva. Știa că nu era o " miss univers" însă nu îi fusese niciodată jenă de cum arăta. Acum....stopi de apă se prelingeau pe un corp slăbit. Nu fusese niciodată grasă, dar slabă ca acum niciatât. Fața-i rotundă, ce altă dată radia de veselie și-i arăta firea copilărească, era acum palidă. Riduri fine începură să îi apăra în jurul ochilor . Ochii albaștrii erau acum atât de adânci și triști, cum nu mai fuseseră nicicând. Paliditatea feței și adâncimea ochilor erau scoase acum în evidența mai mult că niciodată de părul negru ce îi cădea pe umeri. Nu avea o statură impunătoare, ba din contră, înălțimea medie o făcea să se piardă în mulțime. Însă părul ce îi trecea cu o palmă de fund, ondulat și negru ca abanosul putea să facă lumea să întoarcă capul după ea când mergea pe stradă. Însă nu asta își dorea. Vroia doar să fie un om simplu, o necunoscută într-o lume imensă, necunoscută.

Își ascundea mereu chipul în spatele ochelarilor cu ramă groasă. Doar albastrul ochilor nu îl putea ascunde. Mereu, cele două fete ale ei, îi spuneu să renunțe la ochelari și să folosească lentile de contact, să renunțe la cocul bătrânesc ce și-l făcea la baza gâtului și îl prindea apoi într-o plasă pentru ai susține greutatea...

- Mami, ascultă-ne ! Ești atât de frumoasă dacă nu te-i mai purta așa ca o babă! Nu te mai ascunde atât!

- Iubitele mele, dar nu mă ascund! Asta sunt eu! Eu sunt frumoasă prin voi și îmi ajunge!

- Gata, acum fiecare la treburile lor și punem punct la orice discuție.

- Ok mam`, tăcem acum, dar îți vom repeta acest lucru, ori de câte ori vom putea! Și așa făceau...

Își înfășură trupul în halatul gros și ieși din baie. Se așează pe canapeaua de lângă șemineu și își luă cartea să citească. Limbile de foc se priseră parcă într-un dans al nostalgiei. Uită de carte și începu să le privească fascinată. Copilăria...perioada cea mai frumoasă a vieții ei ...Amintirile îi năpădiră iar gândurile...

Liniștea ce o înconjoară este întreruptă de un scârțâit de ușă. Matei lucra în construcții. Era inginer.O muncă obositoare ținând cont că stătea ore întregi în fața planșelor de concepție. Structura și rezistența unei case depindea de el. Avea firma lui, angajații lui, însă, lucrările nu veneau singure. Avea nevoie de colaboratori, asta cel puțin până își facea un nume si devenea un inginer constructor cunoscut.

Ieșise din dormitor să îi comunice că primise un telefon – o invitație la relaxare, alături de amici, colegi, unii singuri, alții cu soțiile. Oricine l-ar fi auzit, și-ar fi dat seama că îl deranja această ieșire. Acuzase o migrenă puternică și oboseală enormă așa că prefera odihna.

– Maria, am fost invitat să merg cu ei. Sunt cei cu care lucrez și de care depinde serviciul meu. Mă doare capul și nu prea am chef de asta acum.

– Dute, ai fost invitat să te relaxezi, nu să muncesti…

Avea un ton ciudat… Vorbele exprimau una dar tonul…avea o tentă de dorință. Îl simțise imediat. Poate, dacă nu facea parte din viața lui, ar fi răspuns ” da ” imediat, dar așa....simțea că îi trebuie acordul ei pentru a pleca. Și asta ca să nu fie acuzat apoi că pleacă singur.

– Sună-i și spunele că mergi. O baie relaxantă nu îți strică.

– Ok, și mâine mergem împreună.

– Nu-i nevoie…Dute.

A intrat în dormitor și a sunat. Fiecare detaliu care îl puneau la punct, era o lamă de cuțit ce se răsucea în sufletul ei. Și-a pregătit repede bagajul de baie. Uitase de migrenă, uitase că…sunt doi...Iarăși era doar el.

Marea era la 5 minute de mers, însă, când vremea nu permite, este bună și piscina...de ce nu, mai ales când e vorba de relaxare...

- Gata ubi, am plecat ! Nu stau mult. La cel târziu 20.30 mă întorc.

- Stai cât vrei... Nu mai contează la cât te întorci...

- Bine...și nu uita: te iubesc enorm !

Un sărut fugitiv și...dus a fost. Nu remarcase nici distanța din glasul ei, nici răceala sărutului, nici palorea ce îi apăruse pe față... Nimic...

Lacrimile îi inundară ochii mari și albaștrii. Luă pernuța în brațe și începu să plângă în hohote. De ce, de ce, de ce !? Cu ce îi gresise? Nu îi ascunsese nimic din trecutul ei tumultos, nu își ascunsese sentimentele ce le nutrea în legătură cu el, iar el...se purta distant când venea vorba de a fi văzuți împreună. Renunțase la tot pentru el, la casa, la serviciu, la prieteni... Nu odată uitase de ea, de nevoile ei, de vorbele ei, apoi încerca să-și răscumpere greșelile prin tot felul de tertipuri. Nu de asta avea ea nevoie !

Printre suspine și cu lacrimile curgândui pe obraz aruncă furioasă cu pernuța în ușa ce o închise iarăși în colivie.

- Să te ia naiba! Nu am nevoie nici de banii tăi, nici de casa sau averile tale, de nimic! Aveam nevoie doar de tine, de dragostea ta, de atenția ta, atât ! Aveam nevoie de un om, nu de un robot programat să asigure nevoile celor din jur! De ce nu ai putut întelege asta pâna acum! De ce, de ce, de ce? Aveam nevoie de acel " te iubesc" ce mi-l spuneai când ne-am cunoscut, nu ăsta programat de acum! Aveam nevoie de brațele tale pline de căldură ce mă cuprindeau oriunde și oricând și care nu țineau cont de nimeni și de nimic, nu ca acum! La naiba cu tine, la naiba cu tot și cu toate!

Își sună fetele și le spuse că se terminase tot. Visul ei, visul lor, de a avea o familie fericită, unde să poată aplica vorba " toți pentru unul și unul pentru toți " luă sfârșit. Avea să pună punct acestui coșmar. Un coșmar ce îi demonstrase că toți bărbații sunt la fel: egoiști. Toți cred că, cu bani își pot cumpăra iubirea și fericirea. Nu avea de gând să se lase cumpărată. Nu era de vânzare. Nici ea, nici dragostea ei, nici...sufletul ei...

În ochii ei tulburi de atâtea lacrimi, clipiră fulgere. Cu pumnii încleștați și dinții strânși luă hotărarea ce îi schimba iarăși destinul. Pentru a câta oară...

- Gata, până aici! Sunt puternică! O pot lua iar de la capăt!