Sătucul Nimănui
Pare ciudat, dar răutatea,
invidia, dușmănia, ura, egoismul au adus-o acolo unde era acum –
în " Sătucul Nimănui “.
Așa își numise micul sătuc
alcătuit dintr-o singură casă – a ei.
Lăsase în urmă tot ce avea și
o luase aici de la capat. A fost greu, dar greul nu o speria ci mai
degrabă o făcea mai puternică, mai ambițioasă. Însă....
Capitolul 1
RETRAGEREA
Seară de iarnă tomnatecă,
liniste, căldură . Din cada plină cu apă și spumă, ieșeau
aburi ce o îndemnau la o baie relaxantă. Chiar avea nevoie de una
după nebunia de peste zi. Se cufundă cu totul în apa fierbinte.
Începu să se relaxeze... Gândurile i se pierdură în lumea
amintirilor. Ce a fost, ce este, ce va fi….toate i se amestecau
acum în minte. Căuta răspunsuri și nu le găsea.
Nu mai știa cât timp trecuse
de când era în apă, dar aceasta se răcise deja în jurul ei.
Întinse mâna după prosop și ieși din cadă. În oglinda de pe
peretele opus se reflectă imediat o imagine. Nu semăna de loc cu
imaginea ei...cu imaginea celei ce fusese cândva. Știa că nu era o
" miss univers" însă nu îi fusese niciodată jenă de
cum arăta. Acum....stopi de apă se prelingeau pe un corp slăbit.
Nu fusese niciodată grasă, dar slabă ca acum niciatât. Fața-i
rotundă, ce altă dată radia de veselie și-i arăta firea
copilărească, era acum palidă. Riduri fine începură să îi
apăra în jurul ochilor . Ochii albaștrii erau acum atât de
adânci și triști, cum nu mai fuseseră nicicând. Paliditatea
feței și adâncimea ochilor erau scoase acum în evidența mai mult
că niciodată de părul negru ce îi cădea pe umeri. Nu avea o
statură impunătoare, ba din contră, înălțimea medie o făcea să
se piardă în mulțime. Însă părul ce îi trecea cu o palmă de
fund, ondulat și negru ca abanosul putea să facă lumea să
întoarcă capul după ea când mergea pe stradă. Însă nu asta își
dorea. Vroia doar să fie un om simplu, o necunoscută într-o lume
imensă, necunoscută.
Își ascundea mereu chipul în
spatele ochelarilor cu ramă groasă. Doar albastrul ochilor nu îl
putea ascunde. Mereu, cele două fete ale ei, îi spuneu să renunțe
la ochelari și să folosească lentile de contact, să renunțe la
cocul bătrânesc ce și-l făcea la baza gâtului și îl prindea
apoi într-o plasă pentru ai susține greutatea...
- Mami, ascultă-ne ! Ești atât
de frumoasă dacă nu te-i mai purta așa ca o babă! Nu te mai
ascunde atât!
- Iubitele mele, dar nu mă
ascund! Asta sunt eu! Eu sunt frumoasă prin voi și îmi ajunge!
- Gata, acum fiecare la treburile
lor și punem punct la orice discuție.
- Ok mam`, tăcem acum, dar îți
vom repeta acest lucru, ori de câte ori vom putea! Și așa
făceau...
Își înfășură trupul în
halatul gros și ieși din baie. Se așează pe canapeaua de lângă
șemineu și își luă cartea să citească. Limbile de foc se
priseră parcă într-un dans al nostalgiei. Uită de carte și
începu să le privească fascinată. Copilăria...perioada cea mai
frumoasă a vieții ei ...Amintirile îi năpădiră iar gândurile...
Liniștea ce o înconjoară este
întreruptă de un scârțâit de ușă. Matei lucra în construcții.
Era inginer.O muncă obositoare ținând cont că stătea ore întregi
în fața planșelor de concepție. Structura și rezistența unei
case depindea de el. Avea firma lui, angajații lui, însă,
lucrările nu veneau singure. Avea nevoie de colaboratori, asta cel
puțin până își facea un nume si devenea un inginer constructor
cunoscut.
Ieșise din dormitor să îi
comunice că primise un telefon – o invitație la relaxare, alături
de amici, colegi, unii singuri, alții cu soțiile. Oricine l-ar fi
auzit, și-ar fi dat seama că îl deranja această ieșire. Acuzase
o migrenă puternică și oboseală enormă așa că prefera odihna.
– Maria, am fost invitat să
merg cu ei. Sunt cei cu care lucrez și de care depinde serviciul
meu. Mă doare capul și nu prea am chef de asta acum.
– Dute, ai fost invitat să te
relaxezi, nu să muncesti…
Avea un ton ciudat… Vorbele
exprimau una dar tonul…avea o tentă de dorință. Îl simțise
imediat. Poate, dacă nu facea parte din viața lui, ar fi răspuns
” da ” imediat, dar așa....simțea că îi trebuie acordul ei
pentru a pleca. Și asta ca să nu fie acuzat apoi că pleacă
singur.
– Sună-i și spunele că mergi.
O baie relaxantă nu îți strică.
– Ok, și mâine mergem
împreună.
– Nu-i nevoie…Dute.
A intrat în dormitor și a sunat.
Fiecare detaliu care îl puneau la punct, era o lamă de cuțit ce se
răsucea în sufletul ei. Și-a pregătit repede bagajul de baie.
Uitase de migrenă, uitase că…sunt doi...Iarăși era doar el.
Marea era la 5 minute de mers,
însă, când vremea nu permite, este bună și piscina...de ce nu,
mai ales când e vorba de relaxare...
- Gata ubi, am plecat ! Nu stau mult.
La cel târziu 20.30 mă întorc.
- Stai cât vrei... Nu mai contează
la cât te întorci...
- Bine...și nu uita: te iubesc enorm
!
Un sărut fugitiv și...dus a
fost. Nu remarcase nici distanța din glasul ei, nici răceala
sărutului, nici palorea ce îi apăruse pe față... Nimic...
Lacrimile îi inundară ochii
mari și albaștrii. Luă pernuța în brațe și începu să plângă
în hohote. De ce, de ce, de ce !? Cu ce îi gresise? Nu îi
ascunsese nimic din trecutul ei tumultos, nu își ascunsese
sentimentele ce le nutrea în legătură cu el, iar el...se purta
distant când venea vorba de a fi văzuți împreună. Renunțase la
tot pentru el, la casa, la serviciu, la prieteni... Nu odată uitase
de ea, de nevoile ei, de vorbele ei, apoi încerca să-și răscumpere
greșelile prin tot felul de tertipuri. Nu de asta avea ea nevoie !
Printre suspine și cu lacrimile
curgândui pe obraz aruncă furioasă cu pernuța în ușa ce o
închise iarăși în colivie.
- Să te ia naiba! Nu am nevoie nici
de banii tăi, nici de casa sau averile tale, de nimic! Aveam nevoie
doar de tine, de dragostea ta, de atenția ta, atât ! Aveam nevoie
de un om, nu de un robot programat să asigure nevoile celor din jur!
De ce nu ai putut întelege asta pâna acum! De ce, de ce, de ce?
Aveam nevoie de acel " te iubesc" ce mi-l spuneai când
ne-am cunoscut, nu ăsta programat de acum! Aveam nevoie de brațele
tale pline de căldură ce mă cuprindeau oriunde și oricând și
care nu țineau cont de nimeni și de nimic, nu ca acum! La naiba cu
tine, la naiba cu tot și cu toate!
Își sună fetele și le spuse că
se terminase tot. Visul ei, visul lor, de a avea o familie fericită,
unde să poată aplica vorba " toți pentru unul și unul pentru
toți " luă sfârșit. Avea să pună punct acestui coșmar. Un
coșmar ce îi demonstrase că toți bărbații sunt la fel: egoiști.
Toți cred că, cu bani își pot cumpăra iubirea și fericirea. Nu
avea de gând să se lase cumpărată. Nu era de vânzare. Nici ea,
nici dragostea ei, nici...sufletul ei...
În ochii ei tulburi de atâtea
lacrimi, clipiră fulgere. Cu pumnii încleștați și dinții
strânși luă hotărarea ce îi schimba iarăși destinul. Pentru a
câta oară...
- Gata, până aici! Sunt puternică!
O pot lua iar de la capăt!
